24 h In Bucegi: Uite Ursul, Nu E Ursul!

De fiecare data cand zic “Bucegi” imi amintesc de bancul ala despre homesexuali:

“Cum inviti un gay la masa? Im..buci ceva?” Un carnat de Plescoi in Buci..egi? 😀

Dar, hai sa intram direct in subiect: duminica am luat trenul de placere spre “Buciegi”. Nu, bai, glumesc! Doar masina. 😀

Pentru mine, orice vizita in Romania nu e nimic deosebit, normal: tara mea, limba mea, cocalarii nostri. Sunt acasa. E si placut si enervant in acelasi timp. Love-hate.

Pentru Lars, in schimb, e ceva exotic. Ca si cum m-as duce eu ca romanca in Congo. Am auzit ca au natura frumoasa, dar ca se mai si taie intre ei cateodata. E exotic, da, dar as vrea sa stiu si care e probabilitatea sa-mi las oasele pe acolo.

Asa ca Lars, ca orice om normal la cap in fata necunoscutului, i-a cerut o mana de ajutor lu’ taxu’..Google. Dupa primele minute in Romania a si inceput sa caute statistici despre rata mortalitatii in accidente rutiere:

-Jesus, dupa cum conduc romanii, ma astept la niste cifre..A fost surprins sa vada ca procentul e cam la fel ca in Germania.. Asta ori e mana lui D-zeu ori a lui Dracula. Hmm, ciudat!

-Ok, te-ai mai linistit? Crede-ma, aici se conduce pasnic, du-te un pic la Palermo unde zici ca masinile au fost inventate sa fugareasca pietoni. Acum te-ai lecuit de cautari pe Google?

– Nu! 🙂 Da’ uite ce chestie interesanta, cel mai mare procent de accidente rutiere e pe insula Niue, de langa Noua Zeelanda, care are o populatie de 1624 de locuitori si..2 masini. Din care una tot explodeaza de batranete..

A urmat documentarea despre ursii din Carpati…

-Uat? 40% din ursii Europei sunt aici la voi? Ia, uite, sunt peste 6 000 de ursi. Aoleu!

-Omg! Te rog, eu, nu mai cauta cifre! Hai sa mergem, ca e deja 12.00.

Duminica, 24 iunie

Din Vacaresti pana in Busteni se fac 2 ore cu masina daca pleci duminica. Foarte frumos.

Cerul era superb

La ora 14.00 am ajuns la Casa Tad, hotelul cocotat aproape de partia Kalinderu, la poalele masivului muntos. Bai, masiv, masiv, nu gluma. Acum inteleg de ce se numeste asa.

Am ajuns, am vazut si ne-am prabusit pe pat, loviti dintr-o data de o extenuare fizica greu explicabila. Bai, pai planul era sa facem un traseu mic, sa ne miscam agregatele, nu? Da, asta era planul de acasa.

Dar..vremea avea alte planuri. Era super innorat, 14 grade si burnita. Masivul era invaluit in ceata ca un turc intr-un nor de narghilea. Tot incercam sa intrevad crucea de pe Caraiman. Dar fara spor.

Ne-am urnit pana la urma ca niste Mosi Martini, am coborat scarile de la etajul 2 pana la parter, am mers pana la poarta hotelului si am hotarat ca se poate considera si asta un traseu mic de coborare. Gata, e suficient, luam masina.

Adica e pacat, sa avem masina si sa n-o folosim. De ce sa ne uzam zgaibaracele?

-Stii ce, hai sa incercam sa mergem la cabana Diham cu masina, ia sa vedem, se poate?

Aflasem de cabana Diham cautand niste variante de trasee scurte pe internet. Cu ocazia asta gasisem niste bloguri foarte faine ( vezi aici  si aici) in care oameni cu scaun la cap, nu la picioare ca noi, descriau in detaliu cum sa ajungi de la Gura Diham la Cabana Diham folosindu-ti propriul agregat si propria energie din grasimea de pe burta.

Si la sfarsitul explicatiei, unul din bloggeri, care mai e si karatist, scrie clar: se poate ajunge si cu masina acolo, dar, daca nu esti handicapat fizic sau gravida in luna a sasea, n-ai de ce sa iei masina.

Cuprinsi de o oarecare tristete ca nu ne incadram in niciuna din cele doua categorii, am hotarat sa..luam masina.

Booon. Pune GPS-ul si hai, spre Predeal si apoi, da-i la stanga la o intersectie unde Lars a putut auzi limbajul super specializat folosit de un organ de politie rutiera in Romania pentru dirijarea circulatiei cu mare precizie:  “Ia-o, ba, pe partea aia! Nu vezi, esti chior?”

-Ce i-a zis politaiul tipului cu Audi?

-I-a zis sa o ia in fata 🙂

Ok, hai sa mergem inainte, dar sa incercam sa nu ne-o luam in fata. Si 5 minute mai tarziu, am ajuns intr-o vale, de unde se vedeau muntii la orizont in toata splendoarea lor si se auzea si niste muzica de petrecere de la o vila. Eram la Paraul Rece.

-Stai, ca trebuie sa ne intoarcem un pic, sa intram pe drumul corect. Ok, hai inapoi!

Drumul spre Cabana Diham e forestier, dar nu e pentru toata lumea. Adica, daca ai Land Rover, te-ai scos, poti sa te bagi, dar daca ai o family car, cum aveam noi, mai bine stai acasa. Am mers vreo 3 km prin super gropi si ne-am oprit. Gata! Hai sa ne tragem sufletul de la atatea zgaltzaituri si zdruncinaturi. Ce e asta, rodeo?

Auzi, dar daca lasam masina aici si o luam asa frumos per pedes pana la cabana?, am zis eu intr-un moment de exuberanta subita.

Drum forestier spre Diham

Da, am putea incerca, dar hai sa-ti povestesc ce-am mai citit despre ursii din Bucegi. Deci faza asta cu ursii e pe bune, nu e gluma. Ia, uite, articolul asta despre cum niste turisti germani care dormeau la cort au fost cotropiti de un urs. A venit ursul, le-a luat mancare si i-a bumbacit si pe ei putin sa simta ca traiesc.

-Da, ma, dar aia erau la cort si aveau mancare. Noi suntem in cu totul alta tipologie: nu suntem la cort si n-avem mancare. Am citit atatea bloguri zilele astea scrise de oameni cu experienta si nu zice nimeni nimic despre ursi. N-au treaba ursii cu oamenii, e ok.

-Cum, sa nu? Ia uite, exista si un hotline aici in Romania unde poti sa suni cand da ursul peste tine.

-Ha, ha, asta e misto. Pai, vezi, in Romania e organizare si preventie, nu ca la voi acolo in Germania. Deci daca ne iese ursu’-n cale, dam imediat telefon si s-a rezolvat problema :)) O sa trimita imediat un fax cu instructiuni pentru urs: sa nu ne manance dintr-o data ca face indigestie. Sa mestece pe-ndelete.

-Ia, uite un caz aproape parapsihologic in materie de ursi: o femeie a sunat o data si a raportat ca in pivnita ei e un urs polar. Cand a deschis usa de la pivnita a dat nas in nas cu un urs enorm, alb.

-Wow! Deci au venit ursii polari in vizita la neamurile lor din Carpati?

-Nu, ursul scotocise prin pivnita dupa mancare si-i cazuse in cap un sac de faina :)) Deci era alb de la faina :))

-Ok, cred ca trebuie sa revedem planul de fezabilitate pentru excursia asta.

-Da! Ia, uite, masina asta are de fapt 7 locuri, nu 5. Tocmai am descoperit inca 2 locuri ascunse-n portbagaj.

-Perfect, putem sa bagam vreo 5 ursi in masina asta daca ies la “Ia-ma, nene”! Iti dai seama ca suntem la munte si tu forezi prin masina in loc sa admiri privelistea? :)) Hai sa mergem la cabana “Trei Brazi” Uite, nu e departe de aici si e drum asfaltat.

In 20 de minute am ajuns la “Trei Brazi” unde mai erau niste rataciti ca noi, care se chinuiau sa vada frumusetea de peisaj, asa prin ceata si printre nori.  

Am facut cel mai scurt traseu posibil – am mers pe jos in sfarsit pana la Cabana Poiana Secuilor, adica vreun kilometru, apoi ne-am asezat repede pe niste busteni sa ne refacem fizic si psihic de la atata efort sustinut.

Traseu spre Cabana Poiana Secuilor

Timing perfect: a inceput sa ploua. 😀 Dar ca niste adevarati alpinisti, am scos frumos umbrelutza. Si, hai, inapoi la masina.

-Mi-e foame!

-Ok, hai la restaurantul ala din Predeal unde am mancat acum 2 ani Pana Cotta.

Am ajuns la restaurantul Dragului si am comandat muuult prea multa mancare la o ora muuult prea tarzie, de-a-nceput sa tipe ficatul in noi sa-i dam Ursofalk ca nu mai poate. O amintire de neuitat va ramane smantana adusa pentru ciorba de vita. Jesus, ce smantana incredibila! Mi-a amintit de copilaria fericita la tara si de smantana autentica de la bunica-mea.

Luni, 25 iunie

O noua dimineata, o noua sansa pentru noi sa cucerim muntele.

-Hai, la Gura Diham sa urcam ca homo sapienshii pana la cabana Diham, pe traseul cu triunghi albastru cum ziceau oamenii aia pe bloguri.

-Ok, hai!

P1090885 (1)

Cabana Gura Diham
Cabana Gura Diham

Inceputul a fost promitator. Am bagat “turatie maxima” in primii 20 de metri, dupa care a inceput sa ma-ntzepe inima. Deci m-am asezat. Mare ne-a fost bucuria sa vedem si alte suflari de oameni prin preajma, chiar daca erau chinezesti. Un grup de asiatici coborau voios echipati cu toate harnasamentele.

Traseu spre Cabana Diham

Ok, mergem mai departe. Daca ei au putut, putem si noi. Am mai urcat vreo 2 km prin noroi si baltoace si n-am mai intalnit absolut nicio suflare. De nicio nationalitate. Chestie care a inceput sa-i dea un sentiment straniu lui Lars.

Am vazut ursul
Frica de urs

-Deci chinezii aia erau singurii care au scapat nemancati de urs.. Eu zic sa ne intoarcem. Oricum trebuie sa prindem avionul.

-Oh, man, iar problema asta. Ti-am zis ca nu sunt ursi. Panourile astea sunt la deruta. Ok, hai sa ne intoarcem!

-Auzi, daca ne iese ursul in cale, ar fi bine sa-i spui ca o cunosti pe fata aia, Ursula. Poate ajuta, poate e vreo verisoara de-a lui.

-Da :))

Ne-am intors la masina si am pornit inapoi spre Otopeni sa luam avionul. Drum liber, voie buna, dar la un moment dat, in zona de camping de langa Gura Diham, vedem un grup de oameni adunati ciorchine care se holbau in directia noastra si faceau poze in disperare.

-Bai, care-i faza, ne-a luat foc masina si noi nu stim? De ce ne pozeaza astia? E doar un Opel.

Wrong! Toti oamenii aia nu se holbau la noi, ci la un tomberon de pe cealalta parte a soselei unde venisera sa-si ia pranzul o ursoaica si doi pui.

In secunda a doua, Lars a scos un strigat de satisfactie infinita:

-Ha, ti-am zis eu ca sunt ursi!

-Mmmmda, nu cred, ti se pare tie.

Bears in the Romanian mountains

Ursul a primit colet prin fan curier
Ursul a primit colet prin fan curier

 

Normal ca toata calatoria s-a incheiat cu o bere Ursus, la aeroport:

Bere Ursus

Chestii practice:

Casa Tad, unde ne-am cazat, e un hotel de trei stele cu rating foarte bun pe Booking.com. Surpriza placuta: rating-ul e corect. Hotelul era ca la carte: camera curata luna, baia impecabila si de pe balcon se puteau vedea muntii, plus castelul Cantacuzino. Deci se poate si in Romania. Bravo! Bonus: exista o bucatarie comuna unde-ti poti pregati micul dejun sau ce vrei tu sa halesti (carnati de Plescoi?!:)

Vedere din balcon
Vedere din balcon
Advertisements

Excursie de buna voie in Bavaria

Mi se pusese pata sa vad Alpii. Si am inceput sa caut zboruri de la Berlin spre Alpii din alte tzeri streine. Dar scuuuump.

Si dintr-o data mi-am amintit: bai, stai asa ca si Germania are niste Alpi pe acolo prin sud, asa de prasila. Ia, sa vedem cum se prezinta: poti sa vezi vulturul cu un pix in plisc pe pisc sau nu.  

Pentru ca daca poti sa-l vezi cu ochiul liber, nu e bine. Vorbesc pe baza faptului ca ultima oara cand l-am vazut pe vultur pe un pisc aici in Germania, era cu sevaletul dupa el si-i dadea din acuarela ca la balamuc: picta o sirena care tocmai isi refacuse bustul la un doctor in Turcia. Si toate astea se vedeau aievea de jos, de unde eram noi, fara binoclu sau luneta sau de-astea.

Pentru ca “muntii” erau de fapt o adunatura de stanci mai pitice. Desi pe panoul de la intrarea in rezervatia naturala scria clar: Bine ati venit in Elvetia Saxona! (Sächsische Schweiz).

Dresden Trip

Si asa fusese vorba si cand plecaseram de-acasa: ca mergem la munte. Deci ma pregatisem psihologic sa vad Ceahlaul nemtzesc, departe-n zari albastre dus.

In schimb, am gasit niste galci. Cam asa aratau:

Bastei

Booon, deci pe baza experientei trecute, de data asta am fost foarte precauta cu propriile asteptari: bai, pana nu vad nu cred. Hai sa vedem, chiar aveti munti pe bune si nu doar desene pe asfalt pentru liliputani!

Ok, challenge accepted. Lars a zis c-o sa-mi arate el mie ca iegzista munti in Germania. Ca pana si Hitler a stat cu pixu-n plisc pe ditamai piscu’ si si-a facut si-o sandrama acolo unde l-a primit si pe Mussolini cand a avut ala nevoie o data sa mearga la baie.

– Hai, ma, serios, unde e asta?

– E in sud de tot, langa un lac – Königsee. E lacul preferat al lui Hitler. Se ducea acolo sa dea la peste cu Eva Braun.

– Moooaama, gata, mergem la munte in Alpi, in Bavaria !

Ne-am gandit, ne-am sucit si pana la urma tot cu avionul am hotarat sa mergem.

– Gata, asa facem, luam avionul pana la Munchen si pe urma tiptil, catinel pana la cuibul de agrement alu’ suparatu’ ala.

Aproape de Munchen, se vedeau din avion niste campii intinse si line, trase la xerox. Aoleu, sa vezi ca iar mi-am luat tzeapa: nu se vede nici picior de munte pe aici. Dupa ce aterizam, vad intr-adevar in zare un munte..de vreo 50 de metri inaltime si o gramada de oameni pe varful lui. Uat? Asta e tot? De pe mormanul asta de pamant se benocla Hitler la mapamond?

– Nu, darling! Ai putintica rabdare. Stai sa luam masina si mai avem ceva de mers pana-n Alpi.

Bun, luam noi Opelul inchiriat de la aeroport si da-i bice. Dupa vreun kilometru, Lars zice:

– Masina asta nu e ok, nu tine directia corect, trage spre dreapta.  

– Ha! Pai daca mergem pe urmele lui Hitler, te miri ca masina trage spre dreapta? E o masina nazista :)) Hai s-o ducem repede inapoi pana nu incepe sa scoata niste steguletze cu svastica de sub capota. Asta a citit Mein Kampf, e clar!

Asa ca ne-am intors la aghiotantul de la ghiseul de inchirieri pe care il chema Sterpelila. Adica asa s-ar traduce numele lui in romana – (Stibitzki).-

– Auzi, ma, Sterpelila, hai zi drept, n-ai sparlit tu vreo piulitza de la Opelul ala de trage acum spre dreapta?

– Nu!

– Bine! Da-ne alta masina!

Sterpelila ne-a schimbat Opelul cu ..o Dacie! Dacia Sandero Stepaway. Adica Step away, nu va bazati pe franele mele, fraierilor. Booon! Super! Am scapat de masina nazista si ne-am ales cu una comunista.

Ce-i drept, Dacia Sandero nu tragea spre stanga. Si nici spre dreapta. In schimb, Lars a trebuit sa traga de ea in toate directiile. Cica, nu e cea mai subtila masina, tre’ sa te porti mai din topor asa cum ea. Sau sa pui direct toporul pe ea. 

– Darling, si cand te gandesti ca initial voiai sa inchiriezi un Porsche sa dai bine pe strazile din Bavaria – cea mai bogata regiune din Germania, unde toata lumea se rupe-n fitze si se mandreste cu ultimul racnet de tricicleta. Ia uite-ne acum in caleasca lu’ Burebista: Dacia 🙂 Ah, dar uite, cred ca am gasit solutia, o s-o camuflam frumos cum au facut baietii astia:

– Vrei sa zici o s-o cam umflam!

 

(Va urma)

Maicshvitzki si bombele

Maicshvitzki, supranumit si Mike Schwitzke 😀 se ocupa de bombe de cand l-a facut maica-sa, supranumita si Mike S.A.

Legenda spune ca nici nu iesise bine de pe tzeava tunului cand imediat a banghit o petarda situata exact langa moasha, frate. Vazand asta, Maicshvitzki s-a ocupat imediat de ea si i-a luat piuitul (desi nu avea).

S-a constatat ulterior ca sus-numita petarda era de fapt o asistenta. Dar numai cine nu munceste, nu greseste. Plus ca din profil, cum statea ea asa si bombanea, semana leit cu o bambola. Adica, oricine putea s-o dea in bara, nu numai Maicshvitzki taman bubuit de pe tzeava.

* Acest text a luat fiintza in urma celor 180 de bombe pe care le-a dezamorsat Mike Schwitzke, eroul local domiciliat in Potsdam unde, chiar la sfarsitul Razboiului, Aliatzii au aruncat, cu ajutorul avioanelor, mai multe carutze de bombe. In principal pentru ca nu mai aveau ce sa faca cu ele. Nici cu bombele, nici cu carutzele.

Pe data de 14 aprilie 1945, in jur de 500 de avioane au lansat cate 10 bombe de caciula. Adica 5000 de bombe, ce sa ne mai zgarcim. Foarte multe cu efect intarziat ca sa te ia prin surprindere cand ai crezut c-a trecut bubuiala si ai iesit din pivnitza sa mananci o vata pe batz (medicinala).

Masacru asa de mare ca pana si bombele, unele mai cu inima, s-au dat la fund. (Ajutate si de relieful nisipos din Potsdam, da).

Asa ca in ziua de azi, dupa 72 de ani de la operatziunea Epilatzi Harta ca-n Brazilia, daca vrei sa sapi o groapa, a ta sau a altuia, poti sa dai de belele pentru c-o sa gasesti ditamai ghiulele. Moment in care dai un telefon si vine Maicshvitzki.

Mike Schwitzke, te iubim, esti o bomb..oana de om. Nu-mi sta in caracter, dar chiar vorbesc serios si sper sa nu sune prea bombastic.

mike schwitzki

La Hotelu’ Estrelu’ din Berlinu’

 

20 oct, vineri

am ajuns la Hotel Estrel,  cel mai mare hotel din Germania, pe wiki scria ca si din ioropa, da’ nu crez.

m-am dus la receptie si zic hello, i have a reservation si tipa ma intreaba for stars in concert? (da, doar daca o bagati pe romica puceanu. aveti look alike pentru ea? aa, am avut, dar a patit un accident de munca, s-a rupt scena cu ea o data, la repetitii. venea de la micul dejun )

zic, nu, pentru hotel. zice, it’s on the other counter

ma duc la ghiseul bun si dau de o fata care parca-si facuse stagiul intr-un magazin universal de pe vremea lu ceashca, cu atitudinea – cumparatzi sau va uitatzi dacat? 

aerul superior atat de inadecvat, lipsa de interfatza profesionista spuneau o poveste despre ea, dar nu stiu care. fapul ca m-a deranjat spune o poveste si despre mine. in momente de-astea, cand esti tratat asa ostentativ ca si cum ai fi o musca pe perete, ai chef sa faci ceva cu viata ta si sa fii tratat ca un VIP pe lumea asta, sa scoti legitimatia si zici: buna ziua, suntem de la deratizare..

m-a trimis fata aia in camera mea. aripa 1, et. 6, camera 7. boooon. iau eu liftul, ajung, si cand ies din lift, ce sa vezi – coridorul serpuia incolo si incoace, ba la stanga, ba la dreapta, ca un labirint de ala de gard viu. dar in ala poti sa te mai uiti putin peste gard, aici, nu prea..

prima camera avea numarul 10600 ..booon. aaaanshhaa, deci trebuie sa merg pe firul asta aritmetic pana gasesc camera 7…cat e ceasul acum? hai, ca pana dimineatza tre’ sa dau de ea. si cand te gandesti ca unii dau bani sa se joace in escape rooms…boring..this is the real game – cum gasesti camera, nu cum iesi din ea.

radem, glumim, dar m-am panicat brusc – cum o sa ma duc la recepție, la fata aia antipatica si sa spun ca nu gasesc camera??? no way!!! dorm pe hol! deja incepusem sa ma uit in ce ungher as putea sa-mi astern sa dorm, cand imi vine ideea sa ma uit pe fluturasul in care lady zgaga pusese cardul de descuiat usa si vreun descantec ceva probabil. da, scria albastru pe alb – camera 7. damn! deci seven, frate, am inteles bine ce a zis fata aia in malgasha. iar ma invart, pac, ajung iar in fata liftului. booon. ma mai uit o data pe fluturas si vad ca scrie mai jos..10607. aha, deci asha.

intru in camera – curat, spatios, decent, multicolor in 2 culori – alb si gri. baie curata, albul alb si griul gri, si nu invers. cada! perfect curat. bai, Germania are niste calitati.

am cantat cateva piese in baie sa testez acustica (un bilet pt mileniul III, noi in anul 2000, …) si mi-au cazut ochii pe 2 ghivece ornamentale de portelan, albe, cu un aer nuptial.. eram foarte hotarata sa ma bag la somn devreme, in sfarsit, dupa atatea exceptii si chiar inainte sa inchid telefonul, ma paleste un gand mai vechi – bai, am tot zis ca ma uit dupa rochii de mireasa..(deci m-au lucrat subliminal ghivecele alea:)

in secunda a doua eram pe google images, apoi pe online shops, pinterest etc si au trecut mai bine de doua ore..booon. productiv, ce sa mai. am gasit cate ceva. am selectat vreo 3, 4 modele, foarte frumoase, m-am extaziat eu putin, dar compulsiv, asa cum am mai comis-o si in trecut pe alte teme. vai, ce rochii, frumoase, dar oare nu se poate mai bine totusi? tre sa existe o rochie mai frumoasa ca toate astea la un loc. si am adormit intr-un tarziu.

 21 oct, sambata

ma duc eu la micul dejun. o carutza de euro pentru omleta rece, sunci ieftine si salata de fructe la marginea careia se sprijinea intr-un toiag o ditamai musca, ca un pastor pe langa turma lui.

mi-am facut un selfie pe fundalul asta pastoral. mi-am facut si cruce, am zis doamne ajuta si mi-am luat pe farfurie niste itemuri alimentare. m-am asezat disciplinat la o masa. cand am ridicat privirea  din farfurie am vazut alb inaintea ochilor. omg! in sfarsit, iata rochia de mireasa perfecta. mireasa era un nene din Dubai, drapat in alb din cap pana-n picioare ca sa bage-n boale toate camilele.  

wedding dress

aaanshaaa. dupe micul dejun.. mi s-a facut foame. asa ca m-am dus frumos si mi-am luat ..pasta de dinti, sampon si balsam de buze. dar pt ca nu s-au dovedit prea comestibile, mi-am luat si niste somon afumat, plus cascaval, plus niste paine pe care daca o arunci unui caine maidanez din bucuresti, te alearga de nu te vezi (dar eu o mananc, ca are fibre si seamana cu o negresa. ma refer la prajitura, desigur). booon.

m-am intors la hotel unde am mancat in sfarsit. si am incheiat masa fericita, dar nelinistita la gandul – oare unde pot manca mai tarziu? am dormit putin si m-am trezit cu stomacul fredonand un slagar  – take a bow…l of rice, some chips, some chops.

asa c-am iesit afara sa gasesc un loc unde sa ma restaurez fizic si psihic. l-am gasit in Richardplatz – Villa Rixdorf unde am comandat un Eisbein. Ce e aisbainu’? Aisbainu’ e atunci cand iei picioru’ de porc, il descalti de adidas, il marinezi si-l fierbi de-l innebunesti dupa care ii pui niste sauerkraut langa el (adica niste varza murata) si niste cartofi fiertzi, plus mustar. De obicei, cu un aisbain poti sa hranesti la o masa 8-9 puradei de pe langa casa omului, dar cu asta pe care mi l-a adus chelnerul gay puteai sa hranesti un trib boshiman timp de 8-9 ani. asa de mare era.

pe urma am luat-o la picior prin Neukolln, pe strada karl marx strasse unde am trecut pe langa o cafenea care avea o deviza mare iluminata: karl tells you to relax – ha, ha! buna asta!

Am vrut sa ma duc la Klunkerkranich, un bar pe acoperisul unui mall, dar se intunecase deja.  In mod normal vezi panorama Berlinului de acolo. Asta daca ai noroc si nu-s prea multe panarame in fata ta. Lasa, ma duc alta data!

Am facut dreapta imprejur pe Donaustrasse, adica strada Dunarii, cum ar veni – ah, m-a lovit imediat nostalgia, Dunarea, da, home, sweet home..si-n secunda a doua mi se pare ca aud niste romana stricata langa mine. Zic, aoleu,  hai ca ma lucreaza romanii acum cu iutzeala de mana si nebagare de seama si mi-am tras geanta mai in fatza :)) cand colo, 2 tzigani mergeau pa trotal si aveau o conversatie despre emotzii: pirando, fa, te vaz io asha ca parca nu esti in toate apele tale, te simt io asha, degeaba nu recunosti. Hmm, oare de ce? Mancase piranda aisbainu’ cu tot cu adidas?

Si am ajuns in sfarsit in Sonnenallee de unde am luat autobuzul si bashti inapoi la ‘otelu’ cel mai mare, la barosanu, sa traiasca. Cand ajung in fata vad o sculptura metalica care stralucea ca un luceafar in noapte de-ti lua ochii, dar si pofta de mancare. De ce? Pentru ca..il infatzisa pe un strumf cand a avut el o data diaree. Nu, glumesc. Ar fi fost simpatic, dar nu! Sculptura aceea infatzisheaza o scena de viol. I-adevarat ca violatorul este o.. lebada, dar orishicat. Si ca totul se bazeaza pe mitologie, da, stim, dar alte mitologii n-ati gasit, mai empowering asha.

Si cam asta a fost excursia in Neukolln. Concluzia: mi-a placut? Da! Adica, hotelul ok pentru banii dati, cu mici detalii enervante, dar c’mon, altfel n-ar fi fun. Si cartierul in sine are si detalii care nu sunt enervante 🙂

estrel hotel

 

Ia o Palmă de Mahoarcă!:)

castel-nisip

Palma de Mallorca! Locul ala in care ajungi dupa ce rutina zilnica te strange de gat si te face sa strigi: Gata, plec, ma duc in Patagonia!

Pe urma te uiti putin pe harta, iti amintesti ca Ryanair cumpara kerosen doar pe 29 februarie si zici: da’ Mallorca ce-are?

Ne-am dus, ne-am sucit, ne-am invartit si.. ne-am intors. Incredibil, dar adevarat :p

Asa, acum niste impresii de calatorie.

Pentru mine, cea mai solicitanta activitate in Mallorca a fost sa rod la niste sorici de caracatita.

Ce? Caracatita n-are sorici? E, asta avea 🙂

Facea parte din acea categorie de caracatite iesite la pensie, care, suparate c-au pierdut la table chiar si dupa ce au jucat cu 8 maini, isi fac hara-kiri. Nu inainte de a preciza intr-o scrisoare de adio ca vor sa-si doneze corpul stiintei.. culinare. Exact in portul Alcudia. Norocul meu!

Dupa asta, am mai dat si peste un calamar octogenar, tot corigent la table, tot cu sepukku in cazier, tot fraged ca un linoleum.

Si dupa inca o experienta cu niste carcalete de scoici, am hotarat sa revin la valori culinare consacrate: piure. Dimineata, la pranz si seara.

Asta a fost pe partea de nutritie.

Pe partea de agrement, lucrurile au stat mult mai complex si cu mult mai multe aspecte.

Pe plaja, parca se sparsese teava cu pensionari. Puzderie de pensionari nemti si britanici, in aceeasi stare de spirit ca si caracatitza de mai sus. Aratau de parca se adunasera toti pentru un gang bang disciplinat, dar se oprisera chiar inainte sa inceapa, rapusi de osteaneala pregatirilor.

Adica erai intr-un paradis fizic –  palmieri, melci, cocostarci – si cand te uitai in jur la fetele oamenilor incepeai sa te intrebi daca nu cumva totul e o butaforie si o diversiune si poate un screen saver pentru o ghilotinare colectiva. Si-ti venea sa le dai sa sufle in niste baloane cu heliu, sa se mai inveseleasca.

Dar hai s-o luam cu inceputul.

Ziua 1:

Am ajuns noi pe insula balearica intr-o joi.  Exact ziua in care pica vara la Polul Nord si iarna in Mallorca. Ploua cu galeata, tuna si fulgera. Booon.

Dupa niste rugaciuni si mult google maps, am ajuns la hotel. Sau mai exact la vreo 50 de metri de hotel unde am fost pusi in situatia delicata de a sari un fel de parleaz. Intre hotel si strada principala se ridica o bordura foarte inalta pe care, ideal, trebuia s-o abordezi ca pe un cal cu manere.

Operatiunea s-a dovedit anevoioasa, dat fiind ca masina in care eram avea patru roti destul de recalcitrante in fata obstacolelor.

Asa ca ne-am mai uitat o data cu parere de rau la hotel si am facut cale intoarsa spre aeroport. Gata, am venit, am vazut, am plecat acasa!

Ha, ha, glumesc, normal.

Nu, am facut ce ar trebui sa faca orice caine care-si alearga propria coada: am pus GPS-ul. O voce suava ne-a informat ca pentru a ajunge la hotelul pe care-l vedeam inaintea ochilor ne trebuia inca 15 minute de navigat circular, printre meandrele concretului. Ok, zis si facut!

Dupa ce am facut cunostinta cu Apollo, Minerva, Hefaistos, Archeopterix, Elvis care, oricat ar parea de ciudat nu erau tigani romani la cersit, ci niste stradute prost semnalizate, am ajuns in sfarsit la hotel.

La receptie, ne astepta Penelope Cruz. I-am si zis imediat: You look exactly like Penelope Cruz. La care ea: Nu pooot sa creeeed! Deci poate nu era ea, cine stie. Oricum Penelope i-a ramas numele.

In camera, am gasit niste lebadutze presarate cu bomboane. Niste figurine incropite din proasoape de femeia de serviciu. Lars era convins ca e o inima. Eu ca nu. Pana la urma, am mancat bomboanele si am cazut la pace. Si am inceput sa ne intrebam cam cum arata un proces de recrutare de femei de serviciu in hotelul asta. Parca vezi candidatele aliniate una cate una pentru proba suprema: sculptatul in prosoape de baie: o lebada, un elefant, un greier, un catzel care da din coada, o caracatitza pensionata.

Coplesiti de atata sublim, am adormit bustean.

(Va urma)

O zi la STASI

Ora 12.00. Am ajuns la STASI (Au, pardon, STABI, adica Bilioteca de Stat din Berlin).

A durat foarte mult: sa-mi fac permis permanent, sa platesc permisul  etc.

Intru in incinta ca mai apoi sa constat ca nu am acces la internet. Si nu stiam daca madama a pastrat nr de identificare de pe permisul provizoriu de 3 zile (pe care aveam acces la net)

Asa ca am iesit din nou din incinta si m-am dus jos la informatii. (ca mai apoi sa constat ca era birou de info si in incinta :) ha, ha, imi place cuvantul asta ) Asaaaa deci m-am dus sa intreb cum e cu nr de identificare si daca datele initiale de acces la net sunt valabile. Cica, da. Ok, super pentru ca mi-am uitat parola. Auch! 

Asa, dar avem functia: password forgotten? (pentru oameni aerieni si nauci ca mine). Acolo zice: hai ca va trimitem noi parola in contul de email al bibliotecii? Uat? Pai ce cont e asta? Cum il keama si cum am acces la el? Pfff. Asa ca m-am dus din nou jos la informatii (afara din incinta :) si am intrebat-o pe tanti: nu va suparati, da’ ce fac daca mi-am uitat parola? Ca cica mi-o trimiteti in contul de email al bibliotecii? Care e asta? La care tanti zice: aaa, nu! Daca ati uitat-o nu va trimite nimeni link s-o schimbati. Nu merge asa. Trebuie sa v-o resetez eu de aici. Aaaa? (pai si atunci mesajul ala automat de pe site-ul vostru? E asha la deruta? Ma rog, n-am verbalizat).

Ok, tanti, reseteaz-o! Boooon. Am resetat-o! Asa, acum ma duc sa parcurg iar pasii: logheaza-te si schimba parola initiala si conecteaza-te..halt! not so fast! Trebuie sa astepti 30 de minute.  Mmm, minunat! Bine, astept. Hai sa-mi gasesc un loc pe aici printre soriceii de biblioteca. 

Desi afara e o zi insorita, bibliotecarii au tras jaluzelele in incinta :) E ca-ntr-un beci. Nici prea mult aer, nici prea multa lumina. Cele mai bune conditii pentru productia de stafide si..muraturi. (e suficient sa arunci o privire in jur sa vezi ca obiectivul a fost atins). Toti oamenii astia arata ca un batalion de conopide murate. Vai, ce judgemental, nu-i asa? Hmm.

Si-ncep sa caut un loc in spatiu. Bai, m-am invartit peste tot, aveam ca o pojghita de ceata pe creier. Nu era destula lumina. Adica, frate, deja acasa sufar de lipsa luminii. Acum dau si bani sa stau ca-n cotetz? 

Deci m-am enervat. Si m-am dus cat mai aproape de ditamai ferestrele. Gasesc un loc, ma asez si in secunda urmatoare vad un anunt lipit pe masa: laptopfreie zone adica, fraiere, in zona asta canci laptop. E interzis! Mooooama! Cred ca tensiunea si colesterolul meu deja bolboroseau.

Imi bag picioru’ aici raman. Hai sa vedem, ma aresteaza? Nici n-apuc eu sa deschid laptopul ca un mahomedan de pe randul din fata isi baga girofarele spre masa mea si zice ceva in nemtzeste. Io zic: no capisco. Si pe urma zice in engleza: you are not allowed. La care io zic: why? (adica de ce dracu’ nu e voie cu laptopul ce suntem in Evul Mediu daca imi dai un motiv logic iti fac cadou niste tamaie si tu n-ai treaba sa studiezi acolo Coranul ca sa aplici mai bine indicatziile lu’ profetu’ mortzilor tai si sa ne dinamitezi pe toti?)

Intrebarea “de ce?” l-a lovit ca un ciocan in turban. Pentru ca 3 secunde a stat si s-a gandit? A dat search prin circumvolutziuni. Si s-a ofilit asa pretz de 2 fractziuni de secunda. Il vedeai cum cauta si nu gasea nimic.  Dar s-a repliat rapid si a inceput sa contraatace cu body language-ul: si-a alipit palmele in semn de rugaciune: please, please, go, it is not allowed!  Cu un rictus de infirmier de la spitalul de urgenta.  Mama, incredibil, m-a bushit rasul. Bai, cine naiba e asta? E paznic ceva pe aici? Nu! El isi facea datoria civica 🙂)  Sa nu cumva sa fie ceva neregulamentar.

Asa ca-i zic: bine, hai ca termin ceva de scris si plec acum. Aaaa, nasol! S-a suparat barbosu’, s-a ridicat si mi-a zis: ok, you asked for it! :)) Si s-a dus sa ma toarne la directiune!!!;)  Bai, nene, mai bine zi ca te-ai plictisit sa buchisesti la Coranul ala si ca te-a prajit la cap postul Ramadanului.

Se duce. Se intoarce. Ma priveste hateful. Eu ii zic: ce faci, esti ok? :) Asa si se pune sa astepte impacientat sa vina STASI sa ma salte :) Dar STASI intarzia. Ca mai avea si alta treaba. Eu incep sa rad de-a binelea. Moooama, se ridica iar. Si se duce iar sa ceara interventie de urgenta. 

Pana la urma vine o tanti zambitoare si zice: hai, va rog mutati-va de aici. Si zic, da’ doamna, da’ nu e lumina, ma doare capu’! Frate, si aia imi da urmatorul raspuns:

Daca vreti sa lucrati in grup sunt niste cabine colosha in dreapta. 

Uat? Am zis eu ceva de grup? Pai si e mai multa lumina acolo?

Nu. E mai putina.

Problem solved! Danke shoshon!

:)) 

Tripoteca: prăjeală şi avânt

Şi sfârâit  de friptane. @Tripoteca Best-Of 2012/2013

Dar mai întâi, hai, să vă introduc puţin în subiect.

Eu în materie de tripare sunt cam nedusă la biserică. Deşi am ars-o suspect prin Olanda destul de mult timp, am tras doar două fumuri de marijuana la viaţa mea. Şi-am aşteptat cu sufletul la gură să văd pterodactili care dansează pe Macarena sau ca  Fetele de la Capâlna. Ioc!  Am văzut abia mai târziu nişte bărbaţi tiranozauri dansând tango, dar asta se întâmpla chiar la lecţiile de tango şi înclin să cred că nu cele două fumuri de marijuana trase cu vreo 3 ani mai devreme au fost de vină. Da’, mai ştii..

Deci nu le am nici cu iarba, nici cu prafurile, nu am tatuaje, nu am flash-uri in urechi, beau apă plată fără lămâie..Frate, se poate mai rău de atât?? Doar să croşetez mileuri şi să-mi iau ca pet o curcă.  Aşa c-am hotărât să recuperez măcar pe partea cu tripatu, gata. Direct la Tripoteca, adică la o sesiunea de scurt metraje care-ţi arată cam ce văd ăia care bagă-n venă, cam cât de adevărăciune e şi, mai ales, de ce mirosul matinal de cârnaţi prăjiţi de la vecina de jos nu prea se califică ca halucinogen.

Ce-am învăţat, între timp: dacă vrei să-ţi prăjeşti cu adevărat circuitele, mai întâi tre’ să te frigi un pic. Cu nişte mici, cu nişte hamburgeri. Nu poţi s-o dai pe prăjeală tripantă aşa din prima. Bagi un preambul de vreo 50 de minute de băgat pe maţe. Aşa, strictul necesar de lipide şi carbohidraţi: o găleată de mici şi cartofi prăjiţi.

50 de minute. Cam atât a întârziat proiecţia video programată la 22.00. Timp în care mirosul de friptane a asigurat pregătirea psihologică de specialitate. Da’, na’, în timpul space trip-ului s-ar putea să nu găseşti niciun OMW cu restaurant, de ce să rişti. Până când un jamaican mai cu hamac la cap a scos porumbelu’ din gură: Deci haideţi să ne tripăm! Păi, hai, frate că de-aia am venit. Că mici de goji n-aveţi. Boring.

Primul scurt-metraj a fost ca o reclamă la detergent cu Cătălina Mustaţă, dar mult mai slabă. S-a numit HealingTV, de Irina Alexiu. Şi credeţi că am nevoie de supozitoare cu LSD ca să vad rahaturi de-astea? NO!

Al doilea, o animaţie, arăta ca un joc de tetris personalizat pentru suferinzii de Tourette.

Al treilea, tot o animaţie, implica nişte mişcări de trupe ceva mai susţinute sub formă de ochi. Mulţi ochi. Foarte mulţi ochi. Câmpii, dealuri, munţi de ochi. Aşa, şi? Dezvoltă, sunt numai ochi!

Şi normal că mă uitam şi mă gândeam: “Băi, până şi c-o pungă de aurolac cred că se pot obţine nişte rezultate mai poleite. Asta nu e space trip, e Formula 1  într-o căruţă cu coviltir prin nişte hârtopuri.Mă duc să-mi prăjesc nişte ficaţi, că văd că nu merge cu creieru’”. Şi tocmai când mă pregăteam să plec, pac, am văzut portocaliu în faţa ochilor. Şi albastru şi galben şi verde. Nişte explozii de culoare prin care se revelau nişte siluete invizibile în spaţiul umbros al unei păduri. O superbă realizare tehnică şi conceptulă a unui regizor american – Paul Trilo. Filmuleţul se numeşte SALIENCE. Într-adevăr îţi rămâne pe retină ca o mângâiere.

Şi majoritatea scurt-metrajelor care au urmat au fost într-adevăr o frumoasă experienţă vizuală, nimicind scepticismul meu iniţial. BIU-TI-FUL.  Să te tot tripezi cu artă psihedelică. Şi să-ţi sublimezi anxietatea într-un ţipăt estetic, ca la Edvard Munch. Dacă nu-ţi iese, i-a ieşit foarte bine regizorului român Sebastian Cosor, în superba animaţia “The Scream”.

A o gargarisi cu turmeric

Vă spune ceva expresia asta?

Nu?

Dar a o gargarisi cu Curcuma longa?

Nici asta?

A o gargarisi cu turmeric înseamnă să te duci la plafar să cumperi turmeric sau Curcuma longa, să vii cu el acasă/ cu ea, să te uiţi la el/la ea şi să zici “moooamă ce culoare mişto, ar merge la o eşarfă” şi pe urmă să pui două linguriţe într-o cană de apă caldă şi să faci gargară: grrrr, grrrrr, grrrrr.

De ce-ai face aşa ceva ?

Fie pentru că te doare-n gât, fie pentru că te doare-n altă parte. Dar nu asta e important.

Important e să poţi zice la sfârşit: “Azi am gargarisit-o cu turmeric. Ştii expresia asta?”

Fantomă family pack. Superofertă !

poza

Păşi în gangul întunecos.

Pe peretele din dreapta, o goangă.

Pe peretele din stânga, altă goangă.

Zâmbi. Un gang cu goange. Cum sună !

Se opri, îşi aprinse o ţigară, apoi se rezemă de peretele rece şi umed.
Gangul cu două goange. Ăsta ar putea fi obiectiv turistic. În Elveţia. ” Gangul cu două goange este singurul lăcaş rămas neîntinat după Marea Dezinsecţie, Pasteurizare şi Ambalare Aseptică din 1900 toamna, decretată de Apriga Milka, prim-ministru la acea vreme. El reprezintă astăzi principala atracţie turistică a oraşului Geneva. Secretul conservării lui rămâne în continuare unul din marile mistere ale omenirii..aproape la fel de mare ca Yeti.. ” Îl pufni râsul. Hai că m-am înveselit !

Trase adânc din ţigară şi începu să facă cerculeţe de fum cu buzele.

Un gang cu goange. Nu, mă, ce Elveţia, ce tot zic eu.. Cuvintele astea ar putea să însemne “te iubesc”. În gura unui luptător de sumo, de exemplu.  Sau mai degrabă “nu te mai iubesc”. Ungangcugoange ! Aşa sunaseră vorbele alea din gura ei, acolo printre clinchete de pahare şi tacâmuri. Mitraliat, sincopat, excedat. Ca şi cum ar fi expectorat gloanţe spre inima lui. Ungangcugoange. Ungangcugoange. Honey Bunny.. ce urât te exprimi…aşa în public..nţ, nţ…sau poate te-ai înecat c-un os de peşte şi totul e o neînţelegere..ţi-am zis să nu comandăm peşte..

Mda..o neînţelegere..da’ ce neînţelegere, coane Fănică..una la primărie şi una cu popa Pripici.. Râdea de unul singur. Într-un mod atroce şi amputat, se simţea chiar bine.

Băi, Euclid, cum ziceai că e cu distanţa aia dintre două puncte. Distanţa cea mai scurtă dintre două puncte este o linie dreaptă ? Şi distanţa dintre două goange ? Euclide, tată, dac-ai ştii tu ce “distanţă” se apropie de mine acum.. La câţiva metri de el se contura tot mai clar silueta perfectă a unei femei.

O scană din cap până-n picioare: măi, eu să fiu sănătos, că ea este ! Echipată cu tot harnaşamentul regulamentar : piele neagră peste pielea albă, ţinte, ştrasuri, socoteli. Arte şi..cofetării ! Ruj roşu. S-o întreb dacă ăla e roşu Ferrari ?! Mda, aş putea..

Fata se oprise-n drum. Vorbea la telefon calmă şi imobilă.

Honey Bunny, ştii ce am chef să fac? S-o trag la xerox pe tanti şi să ţi-o trimit plocon la domiciliu: prin fax, prin poştă şi prin FAN curier. Pentru o livrare cât mai eficientă pe strada Baltagului, nr. 16..Jesus, ce ironie ! Baltagului..E, ia vezi, ce scrie pe baltag ? Ha, ha, ha ! Şi uite aşa ajunge omul să umble-n opincile Vittoriei Lipan. Îmi mai trebuie un ilic şi-o fotă. Şi-un loc într-o vitrină din Cartierul Roşu, în Amsterdam , la categoria transsexuali neaoşi. Tuşa Dana International goes National! Pentru o tuşă de patriotism şi, pe alocuri, blenoragie.

Sau poate preferaţi o hologramă, doamnă ! Ţi-o trimit ca hologramă. Să schimbaţi impresii, aşa ca de la o hologramă la altă hologramă. Apropo, am văzut că-n ultima vreme o ţii numai în vizite de-astea eterale. Faci ce faci şi, pac, apari aşa hologramatic, ba în timp ce mănânc, ba în timp ce lucrez , ba la baie, ba la metrou, ba la gogoşerie, ba la coadă la benzină, ba când dau cu mopul, ba când îmi tai unghiile.. Eu îmi văd liniştit de-ale mele şi tu vii aşa pe nepusă masă. Ia, te rog, s-o mai răreşti. C-o să-mi pună administratorul cinci persoane-n plus la întreţinere sau o să cheme Vânătorii de fantome. Să sperăm c-a doua variantă. Şi dacă nu-i cheamă el, îi chem eu, să ştii. Şi, hai, nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie s-o legitimez pe cetăţeana asta. Să-i verific cazierul şi înclinaţiile hologramatice. Hai, pa, ţi-am zis să nu mă mai ţii de vorbă atât.