Maicshvitzki si bombele

Maicshvitzki, supranumit si Mike Schwitzke 😀 se ocupa de bombe de cand l-a facut maica-sa, supranumita si Mike S.A.

Legenda spune ca nici nu iesise bine de pe tzeava tunului cand imediat a banghit o petarda situata exact langa moasha, frate. Vazand asta, Maicshvitzki s-a ocupat imediat de ea si i-a luat piuitul (desi nu avea).

S-a constatat ulterior ca sus-numita petarda era de fapt o asistenta. Dar numai cine nu munceste, nu greseste. Plus ca din profil, cum statea ea asa si bombanea, semana leit cu o bambola. Adica, oricine putea s-o dea in bara, nu numai Maicshvitzki taman bubuit de pe tzeava.

* Acest text a luat fiintza in urma celor 180 de bombe pe care le-a dezamorsat Mike Schwitzke, eroul local domiciliat in Potsdam unde, chiar la sfarsitul Razboiului, Aliatzii au aruncat, cu ajutorul avioanelor, mai multe carutze de bombe. In principal pentru ca nu mai aveau ce sa faca cu ele. Nici cu bombele, nici cu carutzele.

Pe data de 14 aprilie 1945, in jur de 500 de avioane au lansat cate 10 bombe de caciula. Adica 5000 de bombe, ce sa ne mai zgarcim. Foarte multe cu efect intarziat ca sa te ia prin surprindere cand ai crezut c-a trecut bubuiala si ai iesit din pivnitza sa mananci o vata pe batz (medicinala).

Masacru asa de mare ca pana si bombele, unele mai cu inima, s-au dat la fund. (Ajutate si de relieful nisipos din Potsdam, da).

Asa ca in ziua de azi, dupa 72 de ani de la operatziunea Epilatzi Harta ca-n Brazilia, daca vrei sa sapi o groapa, a ta sau a altuia, poti sa dai de belele pentru c-o sa gasesti ditamai ghiulele. Moment in care dai un telefon si vine Maicshvitzki.

Mike Schwitzke, te iubim, esti o bomb..oana de om. Nu-mi sta in caracter, dar chiar vorbesc serios si sper sa nu sune prea bombastic.

mike schwitzki

Advertisements

La Hotelu’ Estrelu’ din Berlinu’

 

20 oct, vineri

am ajuns la Hotel Estrel,  cel mai mare hotel din Germania, pe wiki scria ca si din ioropa, da’ nu crez.

m-am dus la receptie si zic hello, i have a reservation si tipa ma intreaba for stars in concert? (da, doar daca o bagati pe romica puceanu. aveti look alike pentru ea? aa, am avut, dar a patit un accident de munca, s-a rupt scena cu ea o data, la repetitii. venea de la micul dejun )

zic, nu, pentru hotel. zice, it’s on the other counter

ma duc la ghiseul bun si dau de o fata care parca-si facuse stagiul intr-un magazin universal de pe vremea lu ceashca, cu atitudinea – cumparatzi sau va uitatzi dacat? 

aerul superior atat de inadecvat, lipsa de interfatza profesionista spuneau o poveste despre ea, dar nu stiu care. fapul ca m-a deranjat spune o poveste si despre mine. in momente de-astea, cand esti tratat asa ostentativ ca si cum ai fi o musca pe perete, ai chef sa faci ceva cu viata ta si sa fii tratat ca un VIP pe lumea asta, sa scoti legitimatia si zici: buna ziua, suntem de la deratizare..

m-a trimis fata aia in camera mea. aripa 1, et. 6, camera 7. boooon. iau eu liftul, ajung, si cand ies din lift, ce sa vezi – coridorul serpuia incolo si incoace, ba la stanga, ba la dreapta, ca un labirint de ala de gard viu. dar in ala poti sa te mai uiti putin peste gard, aici, nu prea..

prima camera avea numarul 10600 ..booon. aaaanshhaa, deci trebuie sa merg pe firul asta aritmetic pana gasesc camera 7…cat e ceasul acum? hai, ca pana dimineatza tre’ sa dau de ea. si cand te gandesti ca unii dau bani sa se joace in escape rooms…boring..this is the real game – cum gasesti camera, nu cum iesi din ea.

radem, glumim, dar m-am panicat brusc – cum o sa ma duc la recepție, la fata aia antipatica si sa spun ca nu gasesc camera??? no way!!! dorm pe hol! deja incepusem sa ma uit in ce ungher as putea sa-mi astern sa dorm, cand imi vine ideea sa ma uit pe fluturasul in care lady zgaga pusese cardul de descuiat usa si vreun descantec ceva probabil. da, scria albastru pe alb – camera 7. damn! deci seven, frate, am inteles bine ce a zis fata aia in malgasha. iar ma invart, pac, ajung iar in fata liftului. booon. ma mai uit o data pe fluturas si vad ca scrie mai jos..10607. aha, deci asha.

intru in camera – curat, spatios, decent, multicolor in 2 culori – alb si gri. baie curata, albul alb si griul gri, si nu invers. cada! perfect curat. bai, Germania are niste calitati.

am cantat cateva piese in baie sa testez acustica (un bilet pt mileniul III, noi in anul 2000, …) si mi-au cazut ochii pe 2 ghivece ornamentale de portelan, albe, cu un aer nuptial.. eram foarte hotarata sa ma bag la somn devreme, in sfarsit, dupa atatea exceptii si chiar inainte sa inchid telefonul, ma paleste un gand mai vechi – bai, am tot zis ca ma uit dupa rochii de mireasa..(deci m-au lucrat subliminal ghivecele alea:)

in secunda a doua eram pe google images, apoi pe online shops, pinterest etc si au trecut mai bine de doua ore..booon. productiv, ce sa mai. am gasit cate ceva. am selectat vreo 3, 4 modele, foarte frumoase, m-am extaziat eu putin, dar compulsiv, asa cum am mai comis-o si in trecut pe alte teme. vai, ce rochii, frumoase, dar oare nu se poate mai bine totusi? tre sa existe o rochie mai frumoasa ca toate astea la un loc. si am adormit intr-un tarziu.

 21 oct, sambata

ma duc eu la micul dejun. o carutza de euro pentru omleta rece, sunci ieftine si salata de fructe la marginea careia se sprijinea intr-un toiag o ditamai musca, ca un pastor pe langa turma lui.

mi-am facut un selfie pe fundalul asta pastoral. mi-am facut si cruce, am zis doamne ajuta si mi-am luat pe farfurie niste itemuri alimentare. m-am asezat disciplinat la o masa. cand am ridicat privirea  din farfurie am vazut alb inaintea ochilor. omg! in sfarsit, iata rochia de mireasa perfecta. mireasa era un nene din Dubai, drapat in alb din cap pana-n picioare ca sa bage-n boale toate camilele.  

wedding dress

aaanshaaa. dupe micul dejun.. mi s-a facut foame. asa ca m-am dus frumos si mi-am luat ..pasta de dinti, sampon si balsam de buze. dar pt ca nu s-au dovedit prea comestibile, mi-am luat si niste somon afumat, plus cascaval, plus niste paine pe care daca o arunci unui caine maidanez din bucuresti, te alearga de nu te vezi (dar eu o mananc, ca are fibre si seamana cu o negresa. ma refer la prajitura, desigur). booon.

m-am intors la hotel unde am mancat in sfarsit. si am incheiat masa fericita, dar nelinistita la gandul – oare unde pot manca mai tarziu? am dormit putin si m-am trezit cu stomacul fredonand un slagar  – take a bow…l of rice, some chips, some chops.

asa c-am iesit afara sa gasesc un loc unde sa ma restaurez fizic si psihic. l-am gasit in Richardplatz – Villa Rixdorf unde am comandat un Eisbein. Ce e aisbainu’? Aisbainu’ e atunci cand iei picioru’ de porc, il descalti de adidas, il marinezi si-l fierbi de-l innebunesti dupa care ii pui niste sauerkraut langa el (adica niste varza murata) si niste cartofi fiertzi, plus mustar. De obicei, cu un aisbain poti sa hranesti la o masa 8-9 puradei de pe langa casa omului, dar cu asta pe care mi l-a adus chelnerul gay puteai sa hranesti un trib boshiman timp de 8-9 ani. asa de mare era.

pe urma am luat-o la picior prin Neukolln, pe strada karl marx strasse unde am trecut pe langa o cafenea care avea o deviza mare iluminata: karl tells you to relax – ha, ha! buna asta!

Am vrut sa ma duc la Klunkerkranich, un bar pe acoperisul unui mall, dar se intunecase deja.  In mod normal vezi panorama Berlinului de acolo. Asta daca ai noroc si nu-s prea multe panarame in fata ta. Lasa, ma duc alta data!

Am facut dreapta imprejur pe Donaustrasse, adica strada Dunarii, cum ar veni – ah, m-a lovit imediat nostalgia, Dunarea, da, home, sweet home..si-n secunda a doua mi se pare ca aud niste romana stricata langa mine. Zic, aoleu,  hai ca ma lucreaza romanii acum cu iutzeala de mana si nebagare de seama si mi-am tras geanta mai in fatza :)) cand colo, 2 tzigani mergeau pa trotal si aveau o conversatie despre emotzii: pirando, fa, te vaz io asha ca parca nu esti in toate apele tale, te simt io asha, degeaba nu recunosti. Hmm, oare de ce? Mancase piranda aisbainu’ cu tot cu adidas?

Si am ajuns in sfarsit in Sonnenallee de unde am luat autobuzul si bashti inapoi la ‘otelu’ cel mai mare, la barosanu, sa traiasca. Cand ajung in fata vad o sculptura metalica care stralucea ca un luceafar in noapte de-ti lua ochii, dar si pofta de mancare. De ce? Pentru ca..il infatzisa pe un strumf cand a avut el o data diaree. Nu, glumesc. Ar fi fost simpatic, dar nu! Sculptura aceea infatzisheaza o scena de viol. I-adevarat ca violatorul este o.. lebada, dar orishicat. Si ca totul se bazeaza pe mitologie, da, stim, dar alte mitologii n-ati gasit, mai empowering asha.

Si cam asta a fost excursia in Neukolln. Concluzia: mi-a placut? Da! Adica, hotelul ok pentru banii dati, cu mici detalii enervante, dar c’mon, altfel n-ar fi fun. Si cartierul in sine are si detalii care nu sunt enervante 🙂

estrel hotel

 

Ia o Palmă de Mahoarcă!:)

castel-nisip

Palma de Mallorca! Locul ala in care ajungi dupa ce rutina zilnica te strange de gat si te face sa strigi: Gata, plec, ma duc in Patagonia!

Pe urma te uiti putin pe harta, iti amintesti ca Ryanair cumpara kerosen doar pe 29 februarie si zici: da’ Mallorca ce-are?

Ne-am dus, ne-am sucit, ne-am invartit si.. ne-am intors. Incredibil, dar adevarat :p

Asa, acum niste impresii de calatorie.

Pentru mine, cea mai solicitanta activitate in Mallorca a fost sa rod la niste sorici de caracatita.

Ce? Caracatita n-are sorici? E, asta avea 🙂

Facea parte din acea categorie de caracatite iesite la pensie, care, suparate c-au pierdut la table chiar si dupa ce au jucat cu 8 maini, isi fac hara-kiri. Nu inainte de a preciza intr-o scrisoare de adio ca vor sa-si doneze corpul stiintei.. culinare. Exact in portul Alcudia. Norocul meu!

Dupa asta, am mai dat si peste un calamar octogenar, tot corigent la table, tot cu sepukku in cazier, tot fraged ca un linoleum.

Si dupa inca o experienta cu niste carcalete de scoici, am hotarat sa revin la valori culinare consacrate: piure. Dimineata, la pranz si seara.

Asta a fost pe partea de nutritie.

Pe partea de agrement, lucrurile au stat mult mai complex si cu mult mai multe aspecte.

Pe plaja, parca se sparsese teava cu pensionari. Puzderie de pensionari nemti si britanici, in aceeasi stare de spirit ca si caracatitza de mai sus. Aratau de parca se adunasera toti pentru un gang bang disciplinat, dar se oprisera chiar inainte sa inceapa, rapusi de osteaneala pregatirilor.

Adica erai intr-un paradis fizic –  palmieri, melci, cocostarci – si cand te uitai in jur la fetele oamenilor incepeai sa te intrebi daca nu cumva totul e o butaforie si o diversiune si poate un screen saver pentru o ghilotinare colectiva. Si-ti venea sa le dai sa sufle in niste baloane cu heliu, sa se mai inveseleasca.

Dar hai s-o luam cu inceputul.

Ziua 1:

Am ajuns noi pe insula balearica intr-o joi.  Exact ziua in care pica vara la Polul Nord si iarna in Mallorca. Ploua cu galeata, tuna si fulgera. Booon.

Dupa niste rugaciuni si mult google maps, am ajuns la hotel. Sau mai exact la vreo 50 de metri de hotel unde am fost pusi in situatia delicata de a sari un fel de parleaz. Intre hotel si strada principala se ridica o bordura foarte inalta pe care, ideal, trebuia s-o abordezi ca pe un cal cu manere.

Operatiunea s-a dovedit anevoioasa, dat fiind ca masina in care eram avea patru roti destul de recalcitrante in fata obstacolelor.

Asa ca ne-am mai uitat o data cu parere de rau la hotel si am facut cale intoarsa spre aeroport. Gata, am venit, am vazut, am plecat acasa!

Ha, ha, glumesc, normal.

Nu, am facut ce ar trebui sa faca orice caine care-si alearga propria coada: am pus GPS-ul. O voce suava ne-a informat ca pentru a ajunge la hotelul pe care-l vedeam inaintea ochilor ne trebuia inca 15 minute de navigat circular, printre meandrele concretului. Ok, zis si facut!

Dupa ce am facut cunostinta cu Apollo, Minerva, Hefaistos, Archeopterix, Elvis care, oricat ar parea de ciudat nu erau tigani romani la cersit, ci niste stradute prost semnalizate, am ajuns in sfarsit la hotel.

La receptie, ne astepta Penelope Cruz. I-am si zis imediat: You look exactly like Penelope Cruz. La care ea: Nu pooot sa creeeed! Deci poate nu era ea, cine stie. Oricum Penelope i-a ramas numele.

In camera, am gasit niste lebadutze presarate cu bomboane. Niste figurine incropite din proasoape de femeia de serviciu. Lars era convins ca e o inima. Eu ca nu. Pana la urma, am mancat bomboanele si am cazut la pace. Si am inceput sa ne intrebam cam cum arata un proces de recrutare de femei de serviciu in hotelul asta. Parca vezi candidatele aliniate una cate una pentru proba suprema: sculptatul in prosoape de baie: o lebada, un elefant, un greier, un catzel care da din coada, o caracatitza pensionata.

Coplesiti de atata sublim, am adormit bustean.

(Va urma)

O zi la STASI

Ora 12.00. Am ajuns la STASI (Au, pardon, STABI, adica Bilioteca de Stat din Berlin).

A durat foarte mult: sa-mi fac permis permanent, sa platesc permisul  etc.

Intru in incinta ca mai apoi sa constat ca nu am acces la internet. Si nu stiam daca madama a pastrat nr de identificare de pe permisul provizoriu de 3 zile (pe care aveam acces la net)

Asa ca am iesit din nou din incinta si m-am dus jos la informatii. (ca mai apoi sa constat ca era birou de info si in incinta :) ha, ha, imi place cuvantul asta ) Asaaaa deci m-am dus sa intreb cum e cu nr de identificare si daca datele initiale de acces la net sunt valabile. Cica, da. Ok, super pentru ca mi-am uitat parola. Auch! 

Asa, dar avem functia: password forgotten? (pentru oameni aerieni si nauci ca mine). Acolo zice: hai ca va trimitem noi parola in contul de email al bibliotecii? Uat? Pai ce cont e asta? Cum il keama si cum am acces la el? Pfff. Asa ca m-am dus din nou jos la informatii (afara din incinta :) si am intrebat-o pe tanti: nu va suparati, da’ ce fac daca mi-am uitat parola? Ca cica mi-o trimiteti in contul de email al bibliotecii? Care e asta? La care tanti zice: aaa, nu! Daca ati uitat-o nu va trimite nimeni link s-o schimbati. Nu merge asa. Trebuie sa v-o resetez eu de aici. Aaaa? (pai si atunci mesajul ala automat de pe site-ul vostru? E asha la deruta? Ma rog, n-am verbalizat).

Ok, tanti, reseteaz-o! Boooon. Am resetat-o! Asa, acum ma duc sa parcurg iar pasii: logheaza-te si schimba parola initiala si conecteaza-te..halt! not so fast! Trebuie sa astepti 30 de minute.  Mmm, minunat! Bine, astept. Hai sa-mi gasesc un loc pe aici printre soriceii de biblioteca. 

Desi afara e o zi insorita, bibliotecarii au tras jaluzelele in incinta :) E ca-ntr-un beci. Nici prea mult aer, nici prea multa lumina. Cele mai bune conditii pentru productia de stafide si..muraturi. (e suficient sa arunci o privire in jur sa vezi ca obiectivul a fost atins). Toti oamenii astia arata ca un batalion de conopide murate. Vai, ce judgemental, nu-i asa? Hmm.

Si-ncep sa caut un loc in spatiu. Bai, m-am invartit peste tot, aveam ca o pojghita de ceata pe creier. Nu era destula lumina. Adica, frate, deja acasa sufar de lipsa luminii. Acum dau si bani sa stau ca-n cotetz? 

Deci m-am enervat. Si m-am dus cat mai aproape de ditamai ferestrele. Gasesc un loc, ma asez si in secunda urmatoare vad un anunt lipit pe masa: laptopfreie zone adica, fraiere, in zona asta canci laptop. E interzis! Mooooama! Cred ca tensiunea si colesterolul meu deja bolboroseau.

Imi bag picioru’ aici raman. Hai sa vedem, ma aresteaza? Nici n-apuc eu sa deschid laptopul ca un mahomedan de pe randul din fata isi baga girofarele spre masa mea si zice ceva in nemtzeste. Io zic: no capisco. Si pe urma zice in engleza: you are not allowed. La care io zic: why? (adica de ce dracu’ nu e voie cu laptopul ce suntem in Evul Mediu daca imi dai un motiv logic iti fac cadou niste tamaie si tu n-ai treaba sa studiezi acolo Coranul ca sa aplici mai bine indicatziile lu’ profetu’ mortzilor tai si sa ne dinamitezi pe toti?)

Intrebarea “de ce?” l-a lovit ca un ciocan in turban. Pentru ca 3 secunde a stat si s-a gandit? A dat search prin circumvolutziuni. Si s-a ofilit asa pretz de 2 fractziuni de secunda. Il vedeai cum cauta si nu gasea nimic.  Dar s-a repliat rapid si a inceput sa contraatace cu body language-ul: si-a alipit palmele in semn de rugaciune: please, please, go, it is not allowed!  Cu un rictus de infirmier de la spitalul de urgenta.  Mama, incredibil, m-a bushit rasul. Bai, cine naiba e asta? E paznic ceva pe aici? Nu! El isi facea datoria civica 🙂)  Sa nu cumva sa fie ceva neregulamentar.

Asa ca-i zic: bine, hai ca termin ceva de scris si plec acum. Aaaa, nasol! S-a suparat barbosu’, s-a ridicat si mi-a zis: ok, you asked for it! :)) Si s-a dus sa ma toarne la directiune!!!;)  Bai, nene, mai bine zi ca te-ai plictisit sa buchisesti la Coranul ala si ca te-a prajit la cap postul Ramadanului.

Se duce. Se intoarce. Ma priveste hateful. Eu ii zic: ce faci, esti ok? :) Asa si se pune sa astepte impacientat sa vina STASI sa ma salte :) Dar STASI intarzia. Ca mai avea si alta treaba. Eu incep sa rad de-a binelea. Moooama, se ridica iar. Si se duce iar sa ceara interventie de urgenta. 

Pana la urma vine o tanti zambitoare si zice: hai, va rog mutati-va de aici. Si zic, da’ doamna, da’ nu e lumina, ma doare capu’! Frate, si aia imi da urmatorul raspuns:

Daca vreti sa lucrati in grup sunt niste cabine colosha in dreapta. 

Uat? Am zis eu ceva de grup? Pai si e mai multa lumina acolo?

Nu. E mai putina.

Problem solved! Danke shoshon!

:)) 

Tripoteca: prăjeală şi avânt

Şi sfârâit  de friptane. @Tripoteca Best-Of 2012/2013

Dar mai întâi, hai, să vă introduc puţin în subiect.

Eu în materie de tripare sunt cam nedusă la biserică. Deşi am ars-o suspect prin Olanda destul de mult timp, am tras doar două fumuri de marijuana la viaţa mea. Şi-am aşteptat cu sufletul la gură să văd pterodactili care dansează pe Macarena sau ca  Fetele de la Capâlna. Ioc!  Am văzut abia mai târziu nişte bărbaţi tiranozauri dansând tango, dar asta se întâmpla chiar la lecţiile de tango şi înclin să cred că nu cele două fumuri de marijuana trase cu vreo 3 ani mai devreme au fost de vină. Da’, mai ştii..

Deci nu le am nici cu iarba, nici cu prafurile, nu am tatuaje, nu am flash-uri in urechi, beau apă plată fără lămâie..Frate, se poate mai rău de atât?? Doar să croşetez mileuri şi să-mi iau ca pet o curcă.  Aşa c-am hotărât să recuperez măcar pe partea cu tripatu, gata. Direct la Tripoteca, adică la o sesiunea de scurt metraje care-ţi arată cam ce văd ăia care bagă-n venă, cam cât de adevărăciune e şi, mai ales, de ce mirosul matinal de cârnaţi prăjiţi de la vecina de jos nu prea se califică ca halucinogen.

Ce-am învăţat, între timp: dacă vrei să-ţi prăjeşti cu adevărat circuitele, mai întâi tre’ să te frigi un pic. Cu nişte mici, cu nişte hamburgeri. Nu poţi s-o dai pe prăjeală tripantă aşa din prima. Bagi un preambul de vreo 50 de minute de băgat pe maţe. Aşa, strictul necesar de lipide şi carbohidraţi: o găleată de mici şi cartofi prăjiţi.

50 de minute. Cam atât a întârziat proiecţia video programată la 22.00. Timp în care mirosul de friptane a asigurat pregătirea psihologică de specialitate. Da’, na’, în timpul space trip-ului s-ar putea să nu găseşti niciun OMW cu restaurant, de ce să rişti. Până când un jamaican mai cu hamac la cap a scos porumbelu’ din gură: Deci haideţi să ne tripăm! Păi, hai, frate că de-aia am venit. Că mici de goji n-aveţi. Boring.

Primul scurt-metraj a fost ca o reclamă la detergent cu Cătălina Mustaţă, dar mult mai slabă. S-a numit HealingTV, de Irina Alexiu. Şi credeţi că am nevoie de supozitoare cu LSD ca să vad rahaturi de-astea? NO!

Al doilea, o animaţie, arăta ca un joc de tetris personalizat pentru suferinzii de Tourette.

Al treilea, tot o animaţie, implica nişte mişcări de trupe ceva mai susţinute sub formă de ochi. Mulţi ochi. Foarte mulţi ochi. Câmpii, dealuri, munţi de ochi. Aşa, şi? Dezvoltă, sunt numai ochi!

Şi normal că mă uitam şi mă gândeam: “Băi, până şi c-o pungă de aurolac cred că se pot obţine nişte rezultate mai poleite. Asta nu e space trip, e Formula 1  într-o căruţă cu coviltir prin nişte hârtopuri.Mă duc să-mi prăjesc nişte ficaţi, că văd că nu merge cu creieru’”. Şi tocmai când mă pregăteam să plec, pac, am văzut portocaliu în faţa ochilor. Şi albastru şi galben şi verde. Nişte explozii de culoare prin care se revelau nişte siluete invizibile în spaţiul umbros al unei păduri. O superbă realizare tehnică şi conceptulă a unui regizor american – Paul Trilo. Filmuleţul se numeşte SALIENCE. Într-adevăr îţi rămâne pe retină ca o mângâiere.

Şi majoritatea scurt-metrajelor care au urmat au fost într-adevăr o frumoasă experienţă vizuală, nimicind scepticismul meu iniţial. BIU-TI-FUL.  Să te tot tripezi cu artă psihedelică. Şi să-ţi sublimezi anxietatea într-un ţipăt estetic, ca la Edvard Munch. Dacă nu-ţi iese, i-a ieşit foarte bine regizorului român Sebastian Cosor, în superba animaţia “The Scream”.

A o gargarisi cu turmeric

Vă spune ceva expresia asta?

Nu?

Dar a o gargarisi cu Curcuma longa?

Nici asta?

A o gargarisi cu turmeric înseamnă să te duci la plafar să cumperi turmeric sau Curcuma longa, să vii cu el acasă/ cu ea, să te uiţi la el/la ea şi să zici “moooamă ce culoare mişto, ar merge la o eşarfă” şi pe urmă să pui două linguriţe într-o cană de apă caldă şi să faci gargară: grrrr, grrrrr, grrrrr.

De ce-ai face aşa ceva ?

Fie pentru că te doare-n gât, fie pentru că te doare-n altă parte. Dar nu asta e important.

Important e să poţi zice la sfârşit: “Azi am gargarisit-o cu turmeric. Ştii expresia asta?”

Fantomă family pack. Superofertă !

poza

Păşi în gangul întunecos.

Pe peretele din dreapta, o goangă.

Pe peretele din stânga, altă goangă.

Zâmbi. Un gang cu goange. Cum sună !

Se opri, îşi aprinse o ţigară, apoi se rezemă de peretele rece şi umed.
Gangul cu două goange. Ăsta ar putea fi obiectiv turistic. În Elveţia. ” Gangul cu două goange este singurul lăcaş rămas neîntinat după Marea Dezinsecţie, Pasteurizare şi Ambalare Aseptică din 1900 toamna, decretată de Apriga Milka, prim-ministru la acea vreme. El reprezintă astăzi principala atracţie turistică a oraşului Geneva. Secretul conservării lui rămâne în continuare unul din marile mistere ale omenirii..aproape la fel de mare ca Yeti.. ” Îl pufni râsul. Hai că m-am înveselit !

Trase adânc din ţigară şi începu să facă cerculeţe de fum cu buzele.

Un gang cu goange. Nu, mă, ce Elveţia, ce tot zic eu.. Cuvintele astea ar putea să însemne “te iubesc”. În gura unui luptător de sumo, de exemplu.  Sau mai degrabă “nu te mai iubesc”. Ungangcugoange ! Aşa sunaseră vorbele alea din gura ei, acolo printre clinchete de pahare şi tacâmuri. Mitraliat, sincopat, excedat. Ca şi cum ar fi expectorat gloanţe spre inima lui. Ungangcugoange. Ungangcugoange. Honey Bunny.. ce urât te exprimi…aşa în public..nţ, nţ…sau poate te-ai înecat c-un os de peşte şi totul e o neînţelegere..ţi-am zis să nu comandăm peşte..

Mda..o neînţelegere..da’ ce neînţelegere, coane Fănică..una la primărie şi una cu popa Pripici.. Râdea de unul singur. Într-un mod atroce şi amputat, se simţea chiar bine.

Băi, Euclid, cum ziceai că e cu distanţa aia dintre două puncte. Distanţa cea mai scurtă dintre două puncte este o linie dreaptă ? Şi distanţa dintre două goange ? Euclide, tată, dac-ai ştii tu ce “distanţă” se apropie de mine acum.. La câţiva metri de el se contura tot mai clar silueta perfectă a unei femei.

O scană din cap până-n picioare: măi, eu să fiu sănătos, că ea este ! Echipată cu tot harnaşamentul regulamentar : piele neagră peste pielea albă, ţinte, ştrasuri, socoteli. Arte şi..cofetării ! Ruj roşu. S-o întreb dacă ăla e roşu Ferrari ?! Mda, aş putea..

Fata se oprise-n drum. Vorbea la telefon calmă şi imobilă.

Honey Bunny, ştii ce am chef să fac? S-o trag la xerox pe tanti şi să ţi-o trimit plocon la domiciliu: prin fax, prin poştă şi prin FAN curier. Pentru o livrare cât mai eficientă pe strada Baltagului, nr. 16..Jesus, ce ironie ! Baltagului..E, ia vezi, ce scrie pe baltag ? Ha, ha, ha ! Şi uite aşa ajunge omul să umble-n opincile Vittoriei Lipan. Îmi mai trebuie un ilic şi-o fotă. Şi-un loc într-o vitrină din Cartierul Roşu, în Amsterdam , la categoria transsexuali neaoşi. Tuşa Dana International goes National! Pentru o tuşă de patriotism şi, pe alocuri, blenoragie.

Sau poate preferaţi o hologramă, doamnă ! Ţi-o trimit ca hologramă. Să schimbaţi impresii, aşa ca de la o hologramă la altă hologramă. Apropo, am văzut că-n ultima vreme o ţii numai în vizite de-astea eterale. Faci ce faci şi, pac, apari aşa hologramatic, ba în timp ce mănânc, ba în timp ce lucrez , ba la baie, ba la metrou, ba la gogoşerie, ba la coadă la benzină, ba când dau cu mopul, ba când îmi tai unghiile.. Eu îmi văd liniştit de-ale mele şi tu vii aşa pe nepusă masă. Ia, te rog, s-o mai răreşti. C-o să-mi pună administratorul cinci persoane-n plus la întreţinere sau o să cheme Vânătorii de fantome. Să sperăm c-a doua variantă. Şi dacă nu-i cheamă el, îi chem eu, să ştii. Şi, hai, nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie s-o legitimez pe cetăţeana asta. Să-i verific cazierul şi înclinaţiile hologramatice. Hai, pa, ţi-am zis să nu mă mai ţii de vorbă atât.